Forme de răspândire a sporilor

Elefanți
Perpetuarea speciei este o problema majoră și deloc de neglijat. Când vine vorba de perpetuare, nu mai contează că ești mare sau mic, puternic sau slab, urât sau frumos ... nu mai contează nimic în afara faptului că trebuie să lași urmași, care să îți ducă mai departe genele. Dacă în cazul omului (poate să) intervine rațiunea, în a limita nesfârșita reproducere, în lumea necuvintătoarelor lucrurile nu stau chiar așa; aici de multe ori numărul compensează pierderile ...
deoarece cei slabi ca să reziste trebuie să fie mulți la număr... Nici ciupercile nu sunt scutite de acest marathon al reproducerii și cu atât mai mult, dacă noi oameni avem aproape o viață întreagă pentru asta; plantele au căte un sezon (câteva luni); ciupercile de multe ori au doar câteva zile sau ore pentru a putea lăsa urmași.

Cunoaștem cu toții că ciupercile s-au adaptat diferitelor condiții de mediu, fiecare gen optând pentru un anumit mod de viață și reproducere și cu toate că marea majoritate se înmulțesc prin spori, modalitatea în care ciupercile se asigură de răspândirea cât mai bună a acestora este la fel de diversă ca însăși formele variate sub care se prezintă ciupercile. Astfel aș enumera câteva astfel de metode în cele ce urmează:

Răspândite de ape, vânt, insecte sau om în urma contactului direct sau indirect:
  • majoritatea ciupercilor, fie ele cu lame sau pori, închise sau deschise se bazează pe ajutorul apelor, a vântului, al insectelor, a omului sau diferitelor manifestări ale mediului încojurător pentru a-și răspândii sporii. Acestea se bazează în principal pe "explozia" de spori , explicată printr-o perioadă de timp foarte scurtă în care are loc o producție și maturare a sporilor în masă, după care acestea sunt eliminate și ciuperca mamă se distruge. Sporii sunt eliberați în masă, direct sub (lângă) ciuperca mamă, răspândirea teritorială a sporilor depinzând de factorii mai sus enumerați
Răspândite de animale în urma digestiei:
  • ciupercile de genul trufelor se bazează pe un miros caracteristic care atrage animalul, care va scoate ciuperca din pământ, o va consuma și prin excremente va depune sporii acesteia (rezistenți la acidul gastric) în noua locație, unde noua genarație își va încerca norocul.
  • ciupercile de genul pilobolus, nu se bucură de această șansă de a fi căutate de către animale, ele trebuie să vină în întâmpinarea animalului, iar pentru asta expulzează sporii în "calea" animalului ierbivor, care o va paște ... și elimina în noua locație.
Răspândite de insecte prin aderența la coprul acestora:
  • ciupercile din familia phalaceaelor (phallus, clathrus ...), se bazează în exclusivitate pe contribuția insectelor; iar din acest motiv secretă o substanță urât mirositoare (pentru noi), dar adorată de muște în primul rând, de a căror corp se vor lipi apoi sporii acestor ciuperci; astfel ele fiind purtate și răspândite pe o arie geografică relativ largă, asigurând perpetuarea speciei.
Răspândite de însăși ciuperca mamă prin "deplasarea" acesteia:
  • ciupercile de tip bovista au adoptat chiar două metode de răspândire a sporilor. Cea în urma căreia printr-un orificiu în "vârful" ciupercii, vântul sufla ca într-un fluier și scoate sporii din sacul sporal, respectiv ciuperca matură se desprinde de sol, iar același vânt rostogolește ciuperca îmbătrânită și "scapă" sporii pe traseu; asigurând împrăștierea sporilor pe o zonă teritorială mult mai mare.
Răspândirea uniformă în timp a sporilor:
  • ciupercile de tip xylaria, au adoptat varianta "decât mult și dintr-o dată, mai bine mai puțin dar constant", deoarece ele își împrăștie sporii cu ajutorul metodei clasice (prima modalitate enumerată), dar dealungul a câtorva luni, astfel asigurându-se că sporii, char dacă nu toate dar măcar o parte prind în mod sigur momentul oportun pentru a se "înrădăcina" în altă parte.
Răspândire micelială:
  • unele ciuperci nu insită pe reproducerea prin spori, ci se bazează mai mult pe creșterea prin miceliu. Astfel sunt de exemplu, ciupercile de tip armillaria, și curios este că această ciupercă se face a fi și una dintre cele mai mari și cele mai bătrâne organisme de pe planetă. Despre Armillaria solidipes din Parcul Național Malheur din Oregon se spune că ar avea peste 2,400 de ani vechime și acoperă nu mai puțin de 8,4 kmp ca și suprafață. Ea nu insistă pe spori ci "fuge" dela un copac la altul prin intermediul firelor miceliale.
Sunt convins că n-am atins toate posibilitățile de răspândire a sporilor, dar sper să le fi amintit măcar pe cele mai frecvent întâlnite și să fiu cu un pas mai aproape de a vă deschide apetitul pentru această lume minunată a ciupercilor.







2 comentarii: