Cucul (Amanita rubescens)

Amanita rubescens by Marjan Kustera

Umblă o vorbă veche cum că “dacă te pomenește cineva, te faci roșu în obrazi”. Dar cred că nu este nevoie ca cineva să te pomenească ca să te faci roșu în obrazi, ajunge să se uite insistent la tine și în mod sigur îți va “arde” fața. Este și cazul Cucului (Amanita rubescens), cunoscut și ca Plopenchi sau Buretele roșu brobonat; pe care dacă ai destulă răbdare să o privești, în mod sigur îi vei învinge încăpățânarea și va roșii într-un final…

Este o ciupercă comună pentru emisfera nordică, ce se găsește și pe teritoriul țării noastre, dar în ciuda răspândirii mari, puțini sunt cei care o cunosc și chiar mai puțini cei care o și consumă. Datorită acestui detaliu, este ciuperca pe care o vom găsi în mai toate plimbările noastre, fie lăsată în pace, fie răsturnată sau distrusă de cei ce nu o cunosc.

Plopenchii sunt ciuperci relative ușor de recunoscut datorită caracteristicilor specifice ca:

• Bulbului specific, la care lipsește volva cu desăvârșire sau orice altă caracteristică,

• Pălăriei de culoare gălbui-maronii, cu negi de culoare initial de culoare gălbui ce vor trece inspre gri ca apoi să se decolorize și să devină roșiatici,

• A cărnii ce se oxidează rapid sub acțiunea aerului și devine roșiatică, precum a întregii ciuperci în zonele unde este rănită

Contrar gustului plăcut, aromat, a lor, comestibilitatea lor este condiționată, motiv pentru care nu o recomand nici eu consumului (mai ales în cazul începătorilor). Ele conțin toxine hemolitice, care sunt “distruse” prin tratare termică, dar care în cazul consumului ciupercilor în stare crudă poate provoca intoxicații mai mult sau mai puțin severe.

Ciupercile cu caracteristicile enumerate mai sus, initial catalogate sub denumirea generică de Amanita rubescens, astăzi sunt reevaluate și separate pe specii de sine stătătoare și astfel putem enumera specii ce s-au desprins din specie mama ca: A. novinupta, A. flavorubescens, A. rubescens var. alba, A. rubescens f. annulosulfurea. Totodată trebuie să amintim și speciile cu care s-ar putea confunda de către începători, dintre care cea mai periculoasă ar fi Buretele panterei (Amanita pantherina) care are solzii albi (nu gri-roz), cuticula brună (nu roșcată), piciorul alb, are marginea pălăriei striată, nu este niciodată roșie; apoi ar urma specii ca  Amanita spissa dar care are cuticula brună (nu roșcată), marginea pălăriei striată, nu este niciodată roșie; Pălăria șarpelui (Macrolepiota procera), care este mai înaltă, are cuticula alb-gri, aspră, plină de solzi membranoși maronii, are picior tare și fibros cu inel fragil și culisant, carnea nu devine roșie în contact cu aerul, nu are volvă; apoi ar urma Buretele panterei fals (Amanita excelsa) …

Pizza cu cuci

Dacă totuși cunoașteți și ați cules Cuci, v-aș aminti cum că se spală și curăță mai ușor dacă sunt opărite, precum carnea lor devine mai elastică, mai puțin fragilă, ca atare mai ușor de lucrat cu ele. Însă nu scăpați din vedere că sunt ciuperci perisabile care necesită prelucrarea cât mai rapidă. Iar ca rețetaspeciei vă recomand Pizza cu cuci. Ingrediente: 500g făină, o drojdie cub mică, 4 linguri de ulei, 2 căni de lapte călduț, sare, 300g cuci (amanita rubescens), 200g cașcaval, 1 ardei roșu, bulion. Modul de preparare: se înmoaie drojdia într-o cană cu puțin lapte cald și o linguriță de zahăr. Când aceasta începe să crească, se toarnă peste făina pregătită. Adăugăm uleiul, sarea și laptele după care se frământă bine (nu necesită dospire). Se întinde în tava unsă cu puțin ulei și se înțeapă cu furculița din loc în loc să nu se ridice. Se unge cu bulion după care se ornează cu ardeiul gras tăiat rondele, ciupercile mărunțite și cașcaval ras (opțional puteți adăuga orice:  măsline, șuncă, cârnați, ...). Se încălzește cuptorul la 500 grade F și se introduce tava în cuptorpentru circa 30-35 minute. Se servește cald.

I	II	III	IV	V	VI	VII	VIII	IX	X	XI	XII

Caracterizarea ciupercii Amanita rubescens:

Pălăria de 4-15 cm, la început convexă, ovoidală, apoi plată şi chiar concavă, este de culoare de la gălbui la brun-roşcată, cu cuticula lucioasă şi puţin lipicioasă presărată cu multi negi alb-cenuşii cu reflexe mătăsoase, ce tind se se decolorize odată cu vârsta și să devine roz-roșiatici. Culoarea pălăriei variază între alb-murdar la exemplarele tinere şi roşu-vineţiu la cele mature.

Lamele sunt albe, dese şi inegale, iar când sunt atinse se înroşesc foarte repede. Spori de culoare albă.

Piciorul de 5-18 cm lungime, 1-3 cm grosime, este cilindric, la început plin şi apoi gol pe dinăuntru, cu bază bulboasă, de obicei înconjurată de unul sau două rânduri de negi cafeniu-deschis. Inelul estefragil,  lat, atârnat, membranos și persistent, de culoare alb-roz. Piciorul de o consistenţă relativ făinoasă, variază în colorit de la alb la rozaliu sau roșiatic, este neted sau ce peri fini.

Carnea este albă şi fragedă, se oxidează rapid sub acțiunea aerului în roz-roșiatic.  Cu miros plăcut dar fără a fi caracteristic.

Distribuția: Specie micorhiză, crește în pădurile mixte de foioase (stejar, fag) şi de conifer, în parcuri sau grădini, de la munte până la câmpie solitară sau  în grup. Este o specie comună ce poate fi întâlnită din iunie până în octombrie, pe orice tip de sol.

Comestibilitatea: Comestibilă doar condiționat. Se recomandă fierberea îndelungată, cu aruncarea apei după fierbere.

*** Aș mai mentiona cum că imaginea atașată este contribuția domnului Marjan Kustera, președintele Asociației Micologiștilor din Nis, Serbia.