Băloasa papagal (Gliophorus psittacinus)

Gliophorus psittacinus

Doriți să aflați condiția parcelei pășunii de la munte ce o dețineți? Nimic mai simplu ... Urmăriți apariția ciupercii Băloasa papagal (Gliophorus psittacinus) întrucât este cel mai bun indicator al calității pământului; în sensul că apare doar în zonele nederanjate mai mulți ani la rând; este o ciupercă de o sensibilitate exagerată. Cu toate astea ne putem bucura de prezența ei deoarece este o ciupercă relativ comună pe și teritoriul țării noastre ...

Istoria însă nu a fost blândă nici cu această ciupercă, a fost mutată dintr-o familie în alta, astfel a cunoscut diverse denumiri ca: Hygrocybe psittacina, Hygrophorus psittacinus, Agaricus psittacinus pentru ca în zilele noastre să aibe propria familie sub numele de Gliophorus. Denumirea de Hygrocybe o descrie probabil cel mai bine și se targe de la aspectul "apos, bălos" al ciupercii când încă este tânără, iar epitetul de psittacina se trage atât din greacă cât și din latină și semnifica papagal, fapt ce se trage de la coloritul evident, țipător al ciupercii.

Gliophorus psittacinus

Ciuperca este exemplificarea perfectă a diferitelor etape ale vieții omului, întrucât este fragil și de un verde spledid în tinerețe (splendoarea tinereții, (apropo, cunoașteți filmul Splendoare în iarbă, nu-i așa, am putea numi această ciupercă ca fiind splendoarea din iarbă?)), apos și fragil în același timp, ca odată cu maturitatea se tindă către un galben (invidios, (probabil pe tinerețe)), începe să își mai piardă din luciu, ca apoi la bătrânețe să meargă spre un portocaliu (morocănos), uscățiv și de nedescris... Dar indiferent de stare, este una dintre ciupercile ușor de recunoscut, deoarece va prezenta în totdeauna un colorit de un verde mai strident sau mai șters imediat la întâlnirea pălăriei cu piciorul. Astfel putem identifica chiar și exemplarele mai bătrâne care și-au pierdut de mult culoarea verde de pe pălărie.

Unii autori îl consideră ca fiind o specie necomestibilă, pe când alții susțin comestibilitatea. Le-aș da dreptate ambelor tabere deoarece ciuperca nu prezintă nici o valoare culinară deosebită, este pe deasupra și măruntă și are și aspect bălos, ca atare nu prezintă nimic care să mă atragă pentru a o degusta. Însă ciupercarii inrăiți il consumă, se poate folosi în mâncăruri unde ciuperca este doar umplutură, dar și în astfel de situații nu se recomandă a se consuma mai mult de 15-20 exemplare la o masă întrucât poate provoca tulburări gastro-intestinale. Din acest motiv, voi renunța la rețeta pentru această specie.

I	II	III	IV	V	VI	VII	VIII	IX	X	XI	XII

Caracterizarea ciupercii Gliophorus psittacinus:

Pălăria, 1-3 cm, la început formă de clopot ca apoi pe măsură ce se maturizeazăsă fie din ce în ce mai plată, cu gurgui central extins şi cu marginea striată . Cuticula este netedă şi foarte lucioasă din cauza unei pelicule lipicioase ce o acoperă. Prezintă un colorit ce va varia de la verde în tinrețe la galben-rozaliu la maturitate și chiar roșiatec-portocaliu la finele perioadei.

Lamele sunt destul de distanţate şi înalte, se atașează liber la picior. Ca și colorit sunt de un verde deschis ce se va schimba în gălbui sau chiar roșiatic. Spori sunt de culoare albă.

Piciorul, 3-7 cm înălțime și 2-5mm grosime, este cilindric, foarte subţire şi fragil, cu aspect lipicios la fel ca pălăria, gol în interior. De un verde complet în tinerețe și schimbându-se în gălbui-portocaliu  odată cu vârsta, dar în totdeauna cu nuanţe de verde în partea superioară.

Carnea este fragilă, subțire şi fibroasă, de culoare ce urmează coloritul pălăriei de-a lungul vremii (verzui, gălbui, portocaliu). Fără miros sau gust specific.

Distribuția: Este o specie saprofită destul de comună în luminişurile din păduride foioase sau conifere, pe pajişti şi pe păşuni, unde creşte în pâlcuri foarte dese, în zona de munte. Cu distribuție pe toate continentele, o vom găsi din primăvară și până în tomnă.

Comestibilitatea: Comestibilă dar fără nici o valoare culinară.