Buretele șerpesc cărămiziu (Lepiota helveola)

Lepiota helveola

Acum o "veșnicie", printre primele mele articole, vă povesteam despre cele mai otrăvitoare ciuperci, care cresc și pe la noi și nu ar strica să le cunoaștem ... Pentru a ne familiariza cu ele, astăzi doresc să revin la această listă și să prezint Buretele șerpesc cărămiziu (Lepiota helveola), despre care aș spune că este o ciupercă la fel de periculoasă ca și Buretele viperei (Amanita phalloides), deoarece ...

conține la rândul său aceleași toxine (amatoxine), care atacă în primul rând ficatul, iar dacă aceasta nu cedează și credem că am scăpat, trec în intestine și continuă distrugea organismului... Simptomele sub care se manifestă sunt multiple, le-am prezentat deja, nu intru în amănunte.

Buretele șerpesc cărămiziu (Lepiota helveola) este cu atât mai perciluoasă cu cât se poate confunda cu multe specii de ciuperci comestibile din genurile: Macrolepiota, Chlorophyllum sau Leucoagaricus. Denumirea de Lepiota îi arată caracteristica de bază, termen ce se trage din cuvântul latin lepis, ceea ce inseamnă: cu solzi și se referă la pălăria ciupercii mature care prezintă o serie de solzi (mai concentrați spre centrul pălăriei). Specialiștii susțin ideea conform căreia speciile de Lepiota sunt mai greu de identificat ca și speciile de Amanita; fie ele otrăvitoare sau nu, fie că conțin amatoxină sau nu.

Este dovedit faptul cum că Lepiota helveola conține amatoxină, nivelul de concentrație al acestei toxine este ceva mai scăzut față de Amanita phalloides însă rămâne la fel de letal. Doza de amatoxină considerată a fi letală este de 0,1mg/kg; iar absorția sa rapidă în organism precum rezistența sa față de tratamentul termic, fac din ea o toxină extrem de periculoasă pentru care nu se cunoaște încă un antidot și tratamentele sunt doar de suport. În tratarea supraviețuitorilor intoxicației cu amatoxină se utilizează doze mari de penicilină precum silibilină (un extract dintr-o plantă comună de-a noastră, Ciulinul laptelui (Silybum marianum)).

Dacă în cazul A. phalloides v-am povestit doar despre periculozitatea acestei ciuperci, în cazul L. helveola doresc să vă prezint și un alt aspect, care de cele mai multe ori este necunoscut, ori aplicat incorect. Mă refer la detectarea, recunoașterea amatoxinei; procedeul este cunoscut sub denumirea de Testul Meixner/Wieland și este de o acuratețe foarte bună dacă se folosește corect. Procedura este similară testelor chimice deja prezentate și se bazează pe aceași analiză chromatografică a recației rezultate.

Testul Meixer/Wieland se bazează pe reacția acidului clorhidric HCl (concentrat) cu hărtia bogată în lignină (hârtia de ziar) și extrasul de ciupercă (urina pacientului sau tesut din organismul persoanei decedate). Testul se execută corect in felul următor: se efectuează departe de orice sursă de căldură sau soare (deoarece picătura de HCl se colorează în albăstriu la expunerea la soare sau la temperaturi peste 29 grade Celsius). Pe o bucată de hârtie bogată în lignină se storc câteva picături de zeamă de ciupercă care apoi se lasă la uscat la temperatura camerei. Când sa uscat se pune o picătură mică de acid clorhidric în mijlocul petei uscate. Dacă culoaea care se va manifesta în circa 1-3 minute este cenușiu-albăstrui-verzuie, atunci testul confirmă prezența amatoxinei, în caz contrar o infirmă. Culoare rezultată (intensitatea ei) depinde foarte mult de conținutul de lignină a hârtiei.

Acest test este folosit și la testarea altor ciuperci, culorile obținute fiind de pe toată paleta coloristică posibilă. Astfel se poate folosi cu succes și la detectarea Ghebei de brad (Galerina marginata), precum va da rezultate pozitive și în cazul ciupercilor halucinogene, dar în schimb nu face diferențiere între cele halucinogene și cele letal otrăvitoare.

Problema cea mai mare a testului este aplicarea sa corectă, care spre marea rușine a spitalelor, de multe ori se face incorect și duce la rezultate false. Aceste rezultate negative apar din mai multe motive, cele mai importante fiind: folosirea unor soluții diluate de acid clorhidric sau a hârtie cu conținut scăzut de lignină. În spitale de cele mai multe ori se folosește hărtie de filtru, care are un conținut foarte scăzut de lignină (intenție este bună, dar nu scuză efectele). Astea fiind zise aș continua cu ciuperca zilei.

Descrierea ciupercii:

Regnul: Fungi

Diviziunea: Basidiomycota

Clasa: Agaricomycetes 

Ordinul: Agaricales

Familia: Agaricaceae

Genul: Lepiota

Specia: Lepiota helveola

Sinonime: Lepiota josserandii (este denumirea speciei Americane, care se presupune a fi una și aceași cu specia Europeană, Lepiota helveola)

Specie protejată: comună

I	II	III	IV	V	VI	VII	VIII	IX	X	XI	XII

•••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••

Pălăria: de 1-4 (6) cm, inițial convexă, dar se aplatizează treptat, odată cu maturizarea, uscată, solzoasă la maturitate mai ales în zona centrală, marginea pălăriei poate fi ondulată sau poate să crepe radial. Culoarea pălăriei este albicioasă, cu zona centrală maronie. Solzi sunt parte intrinsecă a pălăriei. Poate să rpezinte sau nu un umbo (cucui) central.

Lamele: sunt dese, libere și de culoare albă (dar pot avea urme gălbui-maronii).

Culoarea sporilor: albă.

Piciorul:este cilindric, subțire, 4-8mm grosime, 2-6cm înalțime, de culoare albiioasă, cu nuanțte roșiatic-maronii. Inelul este pufos, alb, cu partea inferioară ocazional de culoare maronie, subțire și ocazional se poate desprinde și aluneca către baza piciorului sau chiar poate lipsi cu desăvârșire. Piciorul este neted deasupra inelului si fin solzos sub inel.

Carnea: de culoare albă, de cele mai multe ori se oxidează în roșiatic (oxidare care de multe ori apare abia după câteva ore). În picior de obicei este roșiatic de la bun început. Fără miros sau gust caracteristic. Mirosul este descris uneori a fi oarecum "dulceag".

Distribuția:specie saprofită la marginea pădurilor de conifere sau foioase, la marginea drumurilor forestiere sau chiar în zone cu tufăriș (uneori chiar în grădini), în sezon de toamnă. Este o ciupercă pur Europeană.

Comestibilitatea: otrăvitoare

Specii asemănătoare:

• Speciile Macrolepiota de care se deosebește în primul rând prin mărimea pălăriei.
• Speciile de Lepiota, care sunt oricum considerate toxice și de evitat, confuzia nu este relevantă.
• Speciile de Chlorophyllum care se deosebesc prin dezvoltarea sporilor de culoare verzuie, care la maturitatea ciupercii se observă prin "coloritul" lamelor.
• Speciile de Leucoagaricus, care se deosebesc îm primul rând prin consistența cărnii.