Gălbiorii (Cantharellus cibarius)

Cantharellus cibarius

Unele subiecte le evit intenționat, pentru că aș vrea să vă scriu ceva deosebit despre ele; ceva ce încă nu știați; iar unul dintre aceste ciuperci, sunt acesti minunați: Gălbiori (Cantharellus cibarius), atât de cunoscuți de către noi toți. Sunt ciuperci comestibile, cu miros și gust ca de caisă, și cu un renume internațional pe măsură; dar faima lor nu se datorează în așa de mare măsură mirosului sau gustului său specific, cât ...

faptului că este o ciupercă arhi-răspândită pe întreg globul pământesc. Numărul speciilor din această familie este mare și nu sunt descrise nici de departe toate aceste specii, multe încă sunt incluse sub denumirea generică de Cantharellus cibarius, dar studiile din zilele noastre au început deja clasificarea acestora. Astfel pentru America de Nord s-au diferențiat deja specii ca Cantharellus formosus, Cantharellus californicus, Cantharellus cibarius var. reseocanus și Cantharellus cascadensis.

Etimologic, denumirea sa se compune din Cantharellus ce se trage din latinul cantharus, tradus prin cupă, pocal, potir... și epitetul cibarius, ce se trage tot din latină, din cuvântul cibus, ce înseamnă măncare. Este dovada vie a faptului că această ciupercă este cunoscută din vremuri antice și cunoscută a fi comestibilă.

Legat de culesul Gălbiorilor (Cantharellus cibarius), uneori denumiți și Bureții galbeni aș dori să vă subliniez câteva idei, ce le-am găsit zilele trecute (dar cu toate că am cules de mai multe ori gălbiori, nu vi le pot confirma, deoarece n-am dat atenție acestor detalii până acuma):

• Căutați-le în zonele deschise din pădure, unde soarele ajunge să încălzescă solul, aceste ciuperci adorând căldura.
• Când ați găsit una, aveți grijă pe unde călcați, deoarece niciodată nu crește solitar. În zonă vor fi mai multe exemplare, trebuie doar descoperite; pot fi sub frunzele căzute.
• Nu le căutați niciodată sub ferigi, ferigile cresc pe un sol puternic acidulat, pe când gălbiorii nu.
• Dacă ați reușit să observați doi gălbiori, încercați să urmăriți linia imaginară ce unește aceste două exemplare, deoarece au tendința de a crește în "linie dreaptă".

Această ciupercă este foarte ușor de recunoscut și de către ciupercarii amatori, dar nu trebuie uitat că în ciuda faptului că are o structură unică (este familia de ciuperci ce prezintă picior și pălărie dar nu are lame, în locul lamelor sunt doar niște pliuri ce seamănă doar a lame) uneori poate înșela ciupercarul grăbit și neatent. Astfel putem aminti că seamănă cu toate suratele sale, dar acestea fiind la rândul lor comestibile, nu ridică nici un pericol; mai seamănă cu ciuperca Hygrophoropsis aurantiaca numit și Gălbiorul fals, comestibilă la rândul ei, dar culinar este o dezamăgire. Și nu în ultimul rând seamănă cu ciupercile otrăvitoare din familia Omphalotus: Omphalotus olearius, respectiv Omphalotus olivascens. Ambii foarte toxice dar niciuna letal otrăvitoare, dar care vor prezenta în totdeauna lame adevărate.

Dintre beneficiile sale pe scurt amintesc faptul că are un conținut ridicat de vitamina C și D, precum că aduce un aport important de potasiu în alimentație. Cercetările științifice sugerează și un potențial insecticidal nedăunător omului, datorită faptului că ciuperca rareori este atacată sau infestată de către insecte.

Șerbet de gălbiori

Ciuperca se pretează foarte bine oricărei variante de conservare sau gătire, ceea ce este un motiv în plus pentru a fi în topul ciupercilor căutate și apreciate. Vă aminteam mai sus cum că este comestibilă și aduce oarecum cu mirosul și gustul caisei, motiv pentru care unii încearcă să profite de acest aspect și nu o mai fierb sau  prăjesc ... ci o prepară în stare crudă. De aceea azi vreau să vă prezint Șerbetul de gălbiori. Ingrediente: 1 cană de gălbiori, 2 căni de zahăr, 4 căni de apă și 1 linguriță de suc de lămâie. Modul de preparare: se fierbe apa împreună cu zahărul până obținem un sirop omogen, mai gros și zahărul este topit complet, pe care apoi îl răcim bine. Se toacă ciupercile cu ajutorul unui blender până obținem o pastă omogenă din ele. Amestecăm ciupercile cu siropul și sucul de lămâîe, și amestecăm bine, după care punem totul într-un aparat de făcut înghețată, (sau în congelator) până ce se îngroașă în șerbet. (opțional puteți aromatiza și cu puțin vin alb, tip Riesling).

I	II	III	IV	V	VI	VII	VIII	IX	X	XI	XII

Caracterizarea ciupercii Cantharellus cibarius:

Pălăria de 1,5-15 cm, cărnoasă, compactă şi tare, la început este convexă, apoi uşor adâncită şi la maturitate deplină este ca o pâlnie mult adâncită. Cu suprafaţa destul de neregulată şi marginea ondulată. Coloritul pălăriei variază de la galben deschis la galben-auriu şi câteodată la portocaliu.

Suprafaţa himenială (de sub pălărie) este formată din pseudolame ca nişte cute, pliuri, relativ şerpuite, ramificate şi decurente pe o porţiune lungă din picior. Pseudolamele au aceleaşi variaţii coloristice ca pălăria. Spori de culoare albicioasă-crem.

Piciorul 3-8 cm lungime 1-2 cm grosime, este foarte robust și variat ca formă (de la subțire la oarecum cilindric sau trunchi de con), tare, neted, în general în formă de trunchi de con răsturnat. Are aceleaşi variaţii coloristice ca pălăria

Carnea este compactă, fibroasă, cu miros de caise şi gust dulceag, dar care uneori poate da senzaţie de amar. De culoare galbenă la margine şi albicioasă în mijloc. 

Distribuția: Specie micorhiză, creşte în pâlcuri cu exemplare numeroase, atât în pădurile de conifere cât şi în cele de foioase, prin frunzişul căzut şi muşchi, în special la munte. Apare din luna iunie și o găsim până prin octombrie. 

Comestibilitatea: comestibilă, de calitate foarte bună.