Pitarca aspră (Leccinum scabrum)

Leccinum scabrum by Maros Durdiak

Există foarte multe tipuri de ciuperci; una mai valoroasă ca alta; dar nici una nu îți reproduce senzația pe care ți-o dau hribii când îi așezi în coș. În totdeauna simt o plăcere aparte să găsesc câte un hrib, pentru că sunt niște ciuperci cu "greutate" la propriu și la figurat... Vă povesteam cu câteva articole în urmă despre cât de mare și diversă este această familie al hribilor. V-am și prezentat câteva specii din diferite genuri ale acestei familii, acum sosi vremea genului Leccinum de a fi prezentată...

Deși fac parte din familia hribilor și sunt și ele comestibile; speciile de Leccinum nu se ridică nici pe departe la valoare și savoarea speciilor de Boletus. Sunt considerate ciuperci mediocre, motiv pentru care se pretează cel mai bine la a fi murate în saramură sau oțet, sau folosite în amestec cu alte ciuperci, unde sunt ca și umplutură. Însă atenție la consumul exagerat sau a ciupercilor bătrâne, deteriorate; deoarece există rapoarte conform cărora această ciupercă să fi provocat reacții alergice persoanelor sensibile.

Această diferență față de hribii adevărați este cunoscut de multă vreme, lucru dovedit și prin faptul că omul de rând denumește speciile din acest gen (Leccinum) Pitarce în loc de Hribi.  Vorbind despre denumiri, denumirea genului Leccinum se trage din italiană, unde la un moment dat însemna ciupercă; iar epitetul de scabrum face referire la pălăria aspră, dură a piciorului ciupercii.

Pitarca aspră (Leccinum scabrum), este o specie de ciupercă asociată cu mesteacănul, iar ca și un semn distinctiv pentru cei care l-ar căuta pot aminti că perioada sa de fructificare se suprapune perfect cu cea a lăptuci Lactarius pubescens var. betulae. De ce vă amintesc acest detaliu? Deoarece prezenta sau absența oricărei dintre aceste specii, indică același succes și pentru a găsi cealaltă specie.

Pickled mushrooms

Vorbind de murături și pentru a da o aromă aparte acestor ciuperci, vă recomand ca și modalitate de conservare a acestora rețeta: Murătura de pitarcă cu ardei iuți. Ingradiente: ciuperci ferme, cărnoase și sănătoase, oțet, sare pentru murături, boabe de muștar, ceapă, usturoi, ardei iuți. Modalitatea de preparare: ciupercile mici și medii le puteți folosi ca atare, pe cele mari tăiați-le in jumătate sau în patru (vertical). (Pregătiți suficiente ciuperci pentru a vă umple borcanele pregătite.) Într-un vas suficient de mare aduceți la fierbere apă amestecată cu oțet de 5%; în care raportul apă/oțet să fie de 1 la 1. Simultan într-un alt vas încălziți apă, iar când aceasta ajunge la fierbere, puneți în ea ciupercile și fierbeți-le cirac 1 minut, timp în care puteți amesteca ușor în ele și veți ndepărta spuma care se va forma în urma fierberii; după care le clătiți și le scurgeți. În fiecare borcan (de 1 litru) puneți un sfert de linguriță de sare pentru murături, un sfert de linguriță de boabe de muștar, 1 lingura de ceapă tocată, 1 cățel de usturoi și un ardei iute. Peste ele veți așeza ciupercile și veți umple borcanele cu amestecul de apă și oțet fierbinte, până la circa 1 deget sub buza borcanului. Închideți bine borcanele. Într-un vas mai mare fierbeți apă și așezați în ea borcanele astfel încât să nu se atingă între ele. Borcanele vor fi scufundate în acest vas astfel încât apa să le acopere în întregime, după care se aduce apa iar la punctul de fierbere și se va fierbe circa 20 de minute. Apoi se scot borcanele din apă și se vor lăsa să se răcească. În curând capacele vor "pâcâi", când vor fi "trase" către interiorul borcanului, arătând că se răcesc și sunt bine închise. Cu acele borcane ale căror capace vor rămâne în continuare "umflate", ori repetăm ultima procedură, ori le punem după răcire în frigider pentru consum imediat. Restul sunt pregătite pentru păstrare.

Descrierea ciupercii:

Regnul: Fungi

Diviziunea: Basidiomycota

Clasa: Agaricomycetes 

Ordinul: Boletales

Familia: Boletaceae

Genul: Leccinum

Specia: scabrum

Sinonime: Boletus scaber, Leccinum scabrum, Krombholzia scabra, Gyroporus scaber, Ceriomyces scaber, Krombholziella scabra, Trachypus scaber, Boletus rufus, Boletus aurantius a rufus, Boletus aurantiacus var. rufus, Gyroporus rufus, Boletopsis rufa, Krombholzia aurantiaca subsp. rufa, Leccinum rufum, Krombholziella rufa, Boletus niveus, Krombholziella nivea, Leccinum niveum, Boletus chioneus var. aerugineus, Leccinum aerugineum, Leccinum holopus f. aerugineum, Boletus albus, Boletus gilletii, Suillus albus, Boletus rufescens var. flavescens, Krombholzia oxydabilis, Leccinum oxydabile, Boletus oxydabilis, Krombholzia rotundifoliae, Boletus rotundifoliae, Leccinum rotundifoliae, Leccinum chalybaeum, Boletus chalybaeus, Krombholziella chalybaea, Leccinum roseofractum, Krombholziella roseofracta, Boletus roseofractus, Boletus avellaneus, Leccinum avellaneum, Krombholziella avellanea, Leccinum subcinnamomeum, Krombholziella subcinnamomea, Leccinum rigidipes

Specie protejată: comună.

I	II	III	IV	V	VI	VII	VIII	IX	X	XI	XII

•••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••

Pălăria: de 5-14 cm diametru, inițial convexă, se deschide pe măsura avansării în vârstă la plano-convexă. Ciuperca tânără are suprafața pălăriei mat-catifelată, de culoare ocru spre maroniu sau maronie, odată cu vârsta, suprafața sa devine mai vâscoasă, mai închisă la culoare, respectiv își pierde din aspectul catifelat, devine mai spân.

Porii: inițial de culoare albă sau albicios-crem, tind spre maroniu odată cu vârsta sau dacă sunt presate. Tuburile sunt de 1-2 cm adâncime, cu același colorit ca și porii. În apropierea piciorului porii se adună, formând un șanț despărțitor evident. La exemplarele bătrâne, porii spre marginea exterioară a pălăriei tind să depășească  marginea acesteia. Tuburile se pot îndepărta cu ușurință de carnea pălăriei.

Culoarea sporilor: maronie.
Sporii: dimensiuni de 14-18 x 5-6 µm, de la subfusoide la elipsoidale, netede, cu pereții subțiri și ornați cu adâncituri de dimensiuni foarte variabile.

Piciorul: 8-14 cm lungime și 2-4 cm grosime, inițial umflată central, se alungește și devine cilindric odată cu vârsta, este foarte tare, fibroasă. Cu un colorit pe fond albicios, ornat cu negi, solzi de culoare cenușiu-maroniu-negre, foarte pronunțate în parte de jos al piciorului. Firele miceliale de la baza piciorului sunt albe.

Carnea: relativ fermă când este tânără, devine tot mai moale și spongioasă odată cu avansarea in vârstă. În pălărie ajunge până 1.5 cm grosime și are un colorit albicios-crem. În picior este tare și fibros, cu același colorit, însă dacă este tăiat, uneori poate primi o nuanță rozalie (niciodată albastră sau cenușie). Dacă este tratată termic, carnea se va înnegri.

Gustul și mirosul: miros și gust plăcut, dar nu specific.

Bioacumulare: poate bioacumula 26 de elemente Ag, Al, Ba, Ca, Cd, Co, Cr, Cs, Cu, Fe, Ga, Hg, K, Mg, Mn, Mo, Na, Ni, Pb, Rb, Sb, Se, Sr, Tl, V și Zn. Dintre care doar mercurul și plumbul au fost găsite până acum în catități mai însemnate.

Distribuția: specie micorhiză asociată speciilor de mesteacăn; cunoaște o distribuție largă în emisfera nordică, dar cunoaște o extindere mare și în Australia și Noua Zeelandă unde este ca specie introdusă . Crește solitar sau împrăștiat pe sub mesteceni din iunie până în octombrie, în zone umede sau imediat după ploile de toamnă.

Comestibilitatea: specie comestibilă, de valoare mediocră. Se recomandă a fi murat sau uscat, când își va mai îmbunătății puțin calitatea.

Specii asemănătoare:

•  Leccinum variicolor, arepiciorul albăstriu.
•  Leccinum oxydabile, are carnea mai fermă și rozalie, iar cuticula are altă structură.
•  Leccinum melaneum, prezintă un colorit de culoare mai închisă, precum carnea sa are nuanțe gălbui.
•  Leccinum holopus, este de culoare mai palidă, albicioasă peste tot.
•  Leccinum versipelle, are pălărie mai portocalie, iar piciorul se decolorează verzui-albăstriu la apăsare sau tăiere.