Hygrophoraceae part. 1

Hygrophorceae

Astăzi nu am nici o poveste pentru voi și m-aș limita doar la o mică comparație în cadrul grupei Hygrophoraceae, mai exact la compararea a două specii: Hygrocybe conica respectiv Hygrocibe singeri. Odinioară considerate ambele ca fiind specii de "Agaricus"; care, pe măsură ce cunoștiințele despre ciuperci au început să fie mai aprofundate, au fost reclasificate după criterii  mai riguroase. Astfel ciupercile cu aspect ...

clasic (pălăria, lame, trunchi)  odinioară cunoscute ca și Agaricus (denumire din greacă "agaricon" pentru "ciupercă") au fost reclasificate pe măsura descoperirii de noi informații. Termenul de Hygrocybe a apărut abia prin 1821, fiind introdus de către Elias Magnus Fries, descriind o subdiviziune a genului Agaricus; subdiviziune care în timp (1871) a fost recunoscut drept gen de sine stătător. Dar la rândul ei a fost un gen care conținea toate ciupercile ce prezentau anumite caracteristici:  pălăria umedă. Astfel ajungându-se ca o nouă clasificare să fie necesară; și genul să se subdividă formând alte genuri la rândul său. Astfel s-au desprins genurile: Hygrocybe, Hygrophorus, Humidicuti, Gliophorus, Cuphophyllus (Camarophyllus)...

Ca și cum aceste mutări nu ar fi îndeajuns, studiul din 2010 a micologistului și cercetătorului britanic David Boertmann, (studiu aprofundat la nivel de ADN), recomandă o nouă clasificare a tuturor ciupercilor din acest gen inițial al Hygrocybelor. Aceasta nouă clasificare bazată pe studii științifice aprofundate, este acceptată pe scară globală, însă la ora actuală încă nu este aplicată. Știința este mai lentă și reticentă în a îmbrățișa noile descoperiri.

Pălăria vrăjitoarei (Hygrocybe conica), este o ciupercă gălbui-portocaliu-roșiatică comună atât în Europa cât și America și Asia și totodată una dintre cipercile cel mai ușor de identificat, deoarece toate părțile sale tind să se decoloreze în negru; uneori putându-se întâlni culoarea neagră încă la cuperca "în picioare" (în cazul exemplarelor bătrâne). Actualmente H. conica este prezentată în diversele manuale ca fiind o ciupercă ce poate prezenta o paletă coloristică foarte diversificată, precum asociere cu diferiți copaci, atât de foioase cât și rășinoase. Datorită acestei diversități, este greu de crezut ca o singură specie să cuprindă toate aceste caracteristici, dar în lipsa comparării la nivel de ADN a diferitelor exemplare din zone diferite, până la noi studii în această direcție, ne vedem nevoiți a accepta aceasta denumire "generică" de H. conica.

Comparația de mai jos, nu este întâmplătoare: Hygrocibe conica (Băloasa conică) și Hygrocibe singeri (Băloasa lui Singer) în esență sunt una și aceași ciupercă. Singura și cea mai evidentă diferență între ele constă în faptul că piciorul celei de a doua (H. singeri) este bălos, pe când cea a H. conica este uscat sau unsuros. Această "mâzgă" de pe picior făcând chiar dificilă colectarea ciupercii, devenite astfel foarte alunecoase. Dacă H. conica actualmente este considerată răspândită peste tot în lume, H. singerii se limitează la continentul American (de Nord și Sud).

Peste comestibilitate aș trece rapid, deoarece cu toate că unele îndrumare (autohtone) consideră această ciupercă (H. conica) comestibilă; datorită dimensiunilor sale foarte mici, al aspectului bălos, precum al oxidării sale relativ rapide în negru; consider ciuperca a fi neatrăgătoare consumului culinar și o etichetez ca fiind una dintre ciupercile necomestibile.

I

II

III

IV

V

VI

VII

VIII

IX

X

XI

XII

Hygrocybe conica

Hygrocybe singeri

Caracterizarea ciupercilor Hygrocybe conica și Hygrocybe singeri:

Hygrocybe conica (Băloasa conică, Pălăria vrăjitoarei) Hygrocybe conica

Hygrocybe singeri (Băloasa lui Singer) Hygrocybe singeri

Pălăria: 1-4 cm diametru (ocazional ajunge chiar până la 6 cm), iniţial conică şi ascuţită, ca la maturitate să fie în formă de clopot cu marginea ondulată. Cuticula este netedă, lucioasă, lipicioasă când ciuperca este tânără și unsuroasă în cazul ciupercii mature. Pălăria îşi schimbă culoarea de la roşu la portocaliu şi pălește odată cu vâsrta către portocaliu-gălbiu, iar în general tinde să se înnegrească. Lamele: înalte şi cărnoase, nu sunt dese, neaderente la picior, cu jumătăți de lame frecvente. Lamele sunt alb gălbui sau gălbui-ocru, oxidându-se în negru. Spori de culoare albă. Piciorul: 6-8 cm lungime, 0,3-1cm grosime (ocazional chiar mai gros), cilindric, gol în interior, foarte subţire, cu striaţii fine longitudinale, uscată sau unsuroasă. De culoare variind de la galben la portocaliu, cu baza mai albicioasă. Se oxidează și ea în negru. Carnea: de consistenţă redusă, moale, de culoare albă, se înnegreşte când este tăiată. Fără miros specific. Distribuția: Este o specie odinioară considerată a fi saprofită, azi se crede a avea o legătură "mutuală" cu muschii din zonele sale de dezvoltare. Este destul de comună pe terenuri ierboase ca: pajişti, păşuni, luminişuri, la deal şi la munte, în păduri de foioase și conifere deasemenea, unde crește solitar sau în grupuri de diferite dimensiuni. O întâlnim de la începutul verii și până la finele toamnei. Comestibilitatea: necomestibilă. Sinonime: Agaricus conicus, Hygrophorus conicus, Hygrophorus tristis, Hygrophorus olivaceoniger, Hygrocybe olivaceonigra, Hygrocybe conica var. olivaceonigra, Hygrocybe cinereifolia.

Pălăria: 1-3 cm diametru, iniţial conică şi ascuţită, ca la maturitate să fie în formă de clopot cu marginea ondulată. Cuticula este netedă, lucioasă, lipicioasă când ciuperca este tânără și unsuroasă în cazul ciupercii mature. Pălăria îşi schimbă culoarea de la roşu la portocaliu şi pălește odată cu vâsrta către portocaliu-gălbiu, iar în general tinde să se înnegrească. Lamele: înalte şi cărnoase, nu sunt dese, neaderente la picior, cu jumătăți de lame frecvente. Lamele sunt alb gălbui sau gălbui-ocru, oxidându-se în negru. Spori de culoare albă. Piciorul: 5-14 cm lungime, 0,3-1cm grosime, cilindric, gol în interior, foarte subţire, cu striaţii fine longitudinale, acoperită cu o sbstanță gelatinoasă de face uneori dificilă colectarea ciupercii. De culoare variind de la galben la portocaliu, cu baza mai albicioasă. Se oxidează și ea în negru. Carnea: subțire, moale, de culoare albă, se înnegreşte când este tăiată. Fără miros specific. Distribuția: Este o specie odinioară considerată a fi saprofită, azi se crede a avea o legătură "mutuală" cu muschii din zonele sale de dezvoltare. Este destul de comună pe terenuri ierboase ca: pajişti, păşuni, luminişuri, la deal şi la munte, în păduri de conifere, unde crește solitar sau în grupuri de diferite dimensiuni. O întâlnim dprimăvară și până la finele toamnei. Comestibilitatea: necomestibilă. Sinonime: Hygrophorus singeri.